Eu m-am lovit de greutati si le-am memorat, ei s-au lovit de ele si le-au dosit undeva pe o etajera a gandurilor lor, acoperindu-le cu un strat gros de praf. Eu privesc cu acreala si suspiciune orice emisiune, ei o privesc doar ca pe ceva relaxant, ce le distrage atentia de la cotidian, chiar daca sunt constienti ca ceea ce vad nu e real. Ei au ramas neatinsi de biciul greoi al oraselor mari, pastrand in ei o inocenta atat de dulce si atat de ravnita de catre mine, pruncul lor. Sunt acasa de doua saptamani, iar pofta lor de viata e atat de molipsitoare, incat dupa ce-mi termin lucrul la lucrarea de licenta incerc sa ma bucur alaturi de ei de orice lucru, de orice plimbare si… de orice. De absolut orice. Inclusiv de cele doua cuiburi de randunele pe care le au langa balcon, si din care ies capsoare dulci de pasarele, pentru a se uita la lume. O lume atat de mare pentru ele… In timp ce finalizam acest post, scris intr-o camera micuta, cu draperii ce opreau lumina sa intre, a venit tata, adresandu-mi cateva vorbe aparent banale, insa optimismul cu care au fost spuse, iar mai apoi efectul imediat al actiunii lor, mi-au asternut un zambet pe buze si mi-au oferit o alta viziune a unei banale zi de luni: Hai sa deschidem balconul, sa intre lumina, si aerul curat! si apoi cu acelasi suras: Si uite ce nori vin. Poate o sa ploaie. Pana si norii negri si incarcati de apa nu reusesc decat sa surprinda un zambet pe buzele lor, lasandu-le ochii la fel de senini ca azuriul celui mai limpede cer. Inocenta pura, la care as vrea sa ma intorc in fiecare ceas, in fiecare minut si in fiecare secunda… * sursa poza Share this: Facebook
Dulcea inocenta a parintilor mei
Un amestec bizar de usoara invidie, indulcit cu admiratie si asezonat cu dragoste, ma face sa ii privesc pe ai mei cu ochi intrebatori. Ingandurarea si intrebarile imi ating subtil obrazul, iar mai apoi se opresc in mintea mea si imi rod nenumarate clipe. Situatiile sunt simple, dar vazute in moduri atat de diferite. Un val gros de indiferenta, scepticism si cinism ma impedica sa fiu ca ei. Si atat de mult as vrea sa fiu ca si ai mei… Ei sunt simpli ca si existenta, insa sunt oameni inteligenti ca si fiinta. Au si greutati, ca tot omul, insa au si vointa. Multa vointa, mult optimism, dar si… inocenta. Aceste simple fapte au declansat in mintea mea o serie infinita de de ce-uri, dintre care multe nu isi vor afla raspunsul niciodata. Cele ce ma apasa cel mai mult sunt jos… De ce ei, ai mei, se pot bucura cu chipuri de copil de o simpla pala de vant, care le sufla prin par, cand eu vad doar un vant nebun ce imi strica freza? De ce ei cand se uita la un deal admira coama-i insorita, si deja in gandul lor infloresc imagini colorate, iarba verde, fructe din pomi, ciuperci bune de cules, o frigare si plimbari prin aer curat, cand eu de multe ori vad doar un rezultat al miscarii scoartei terestre, pe a carei plimbare atrage doar oboseala? De ce ei viseaza la zilele de sambata sau duminica, preferabile cu soare, in care vor face o excursie mica la un sat care are un bazin vechi (dar functionabil si mare) cu apa sarata, unde isi vor intinde cu mandrie masuta si scaunele pliante, si vor savura din plin soarele si beneficiile apei sarate, gandindu-se doar ca le face bine, pe cand eu vad doar o baltoaca plina de oameni, intre care nu am chef sa ma aflu? De ce ei se bucura de orice drum cu masina, chiar daca e doar la 60 de km pentru a cumpara niste carne si oase pentru Arli, cainele meu si al lor, pe cand eu vad doar un simplu drum, fara gram de farmec? De ce pot savura cu atata intensitate emisiuni de la tv si seriale japoneze, pe cand eu vad doar scene regizate si un alt fel de telenovela? De ce?! Intrebarile de mai sus m-au macinat intr-atat incat am modelat o tenta de raspuns, dar care din pacate nu mi-a adus alinare, ci doar m-a intristat. Mi-am adus aminte ca ochii mei s-au incetosat dupa ce am parasit cuibul, cand am pasit in campul muncii si cand m-am asezat in cuib nou, intr-un oras mare si gri (in ochii mei Timisoara e doar un oras mare si gri), insa ei au ramas in acest orasel mic din Maramures, inconjurat de dealuri, munti, vai, rauri reci si aer proaspat. Eu m-am lovit de greutati si le-am memorat, ei s-au lovit de ele si le-au dosit undeva pe o etajera a gandurilor lor, acoperindu-le cu un strat gros de praf. Eu privesc cu acreala si suspiciune orice emisiune, ei o privesc doar ca pe ceva relaxant, ce le distrage atentia de la cotidian, chiar daca sunt constienti ca ceea ce vad nu e real. Ei au ramas neatinsi de biciul greoi al oraselor mari, pastrand in ei o inocenta atat de dulce si atat de ravnita de catre mine, pruncul lor. Sunt acasa de doua saptamani, iar pofta lor de viata e atat de molipsitoare, incat dupa ce-mi termin lucrul la lucrarea de licenta incerc sa ma bucur alaturi de ei de orice lucru, de orice plimbare si… de orice. De absolut orice. Inclusiv de cele doua cuiburi de randunele pe care le au langa balcon, si din care ies capsoare dulci de pasarele, pentru a se uita la lume. O lume atat de mare pentru ele… In timp ce finalizam acest post, scris intr-o camera micuta, cu draperii ce opreau lumina sa intre, a venit tata, adresandu-mi cateva vorbe aparent banale, insa optimismul cu care au fost spuse, iar mai apoi efectul imediat al actiunii lor, mi-au asternut un zambet pe buze si mi-au oferit o alta viziune a unei banale zi de luni: Hai sa deschidem balconul, sa intre lumina, si aerul curat! si apoi cu acelasi suras: Si uite ce nori vin. Poate o sa ploaie. Pana si norii negri si incarcati de apa nu reusesc decat sa surprinda un zambet pe buzele lor, lasandu-le ochii la fel de senini ca azuriul celui mai limpede cer. Inocenta pura, la care as vrea sa ma intorc in fiecare ceas, in fiecare minut si in fiecare secunda… * sursa poza Share this: Facebook
Eu m-am lovit de greutati si le-am memorat, ei s-au lovit de ele si le-au dosit undeva pe o etajera a gandurilor lor, acoperindu-le cu un strat gros de praf. Eu privesc cu acreala si suspiciune orice emisiune, ei o privesc doar ca pe ceva relaxant, ce le distrage atentia de la cotidian, chiar daca sunt constienti ca ceea ce vad nu e real. Ei au ramas neatinsi de biciul greoi al oraselor mari, pastrand in ei o inocenta atat de dulce si atat de ravnita de catre mine, pruncul lor. Sunt acasa de doua saptamani, iar pofta lor de viata e atat de molipsitoare, incat dupa ce-mi termin lucrul la lucrarea de licenta incerc sa ma bucur alaturi de ei de orice lucru, de orice plimbare si… de orice. De absolut orice. Inclusiv de cele doua cuiburi de randunele pe care le au langa balcon, si din care ies capsoare dulci de pasarele, pentru a se uita la lume. O lume atat de mare pentru ele… In timp ce finalizam acest post, scris intr-o camera micuta, cu draperii ce opreau lumina sa intre, a venit tata, adresandu-mi cateva vorbe aparent banale, insa optimismul cu care au fost spuse, iar mai apoi efectul imediat al actiunii lor, mi-au asternut un zambet pe buze si mi-au oferit o alta viziune a unei banale zi de luni: Hai sa deschidem balconul, sa intre lumina, si aerul curat! si apoi cu acelasi suras: Si uite ce nori vin. Poate o sa ploaie. Pana si norii negri si incarcati de apa nu reusesc decat sa surprinda un zambet pe buzele lor, lasandu-le ochii la fel de senini ca azuriul celui mai limpede cer. Inocenta pura, la care as vrea sa ma intorc in fiecare ceas, in fiecare minut si in fiecare secunda… * sursa poza Share this: Facebook
